Ce este rezistența la insulină?
Insulina este un hormon secretat de celulele beta din pancreas cu rol în metabolizarea zaharurilor din organism. Fără acest hormon, organismului îi este imposibil să transforme alimentele consumate în energie.
Insulina este singurul hormon care determină scăderea glucozei din sânge pentru a asigura funcționarea normală a tututor organelor. Insulina este singura responsabilă pentru transportul intracelular al glucozei în țesuturile dependente de insulină:
- mușchii,
- țesutul adipos,
- ficat.
Modul în care funcționează insulina în organism constă în următorul proces: imediat după consumarea produselor alimentare, o parte dintre alimentele digerate sunt transformate în glucoză – principala sursă de energie a organismului. Pancreasul răspunde la creșterea cantității de glucoză din sânge prin secreția de insulină. Majoritatea celulelor din organism conțin receptori ai insulinei, care ajută la asimilarea acesteia la nivel celular.
Rolul insulinei: odată ce insulina ajunge în interiorul celulei, permite glucozei să intre în celule și să le furnizeze energia necesară pentru menținerea funcționalității și a vieții.
Rezistenţa la insulină este o afecţiune în care organismul produce substanţa dar ţesuturile, în special cele musculare, hepatice şi adipoase, sunt insensibile la ea, astfel încât este necesară insulină suplimentară pentru a transporta glucoza în celule.
Cum se diagnostichează rezistenţa la insulină?
Diagnosticul rezistenţei la insulină se poate face prin diferite metode:
- tehnica cea mai precisă fiind clamparea hiperinsulinemică-euglicemică,
- evaluarea clinică şi de laborator,
- calculul indicelui HOMA-IR (Homeostasis Model of Assessment: Insulin Resistance), pe baza nivelului insulinemiei (nivelului de insulină din sânge) şi glicemiei.
Rezistența la insulină este definită ca un efect ineficient al exportului glucozei din sânge în mușchii scheletici, țesutul adipos și ficat.
Efectele insulinei în organism
- Nivelul cronic crescut ale glucozei din sânge asupra celulelor și țesuturilor, ca urmare a rezistenței la insulină, determină un efect toxic.
- Supraabundența de glucoză sau lipide în raport cu cererea de energie celulară, ceea ce generează stres metabolic iar rezultatul este creșterea în greutate și stresul și/sau deteriorarea mitocondrială.
- Disfuncția mitocondrială, stresul oxidativ și inflamația reprezintă consecințe celulare interconectate ale efectului hiperglicemic pe care hormonii de stres îl exercită asupra sistemelor de organe periferice.
Sindromul metabolic (rezistența la insulină) se regăsește cel mai mult în rândul celor care trăiesc sub presiune psihosocială sau în stres cronic.
Stresul este cel unul din factorii declanșatori ai rezistenței la insulină în zilele noastre, în special cel psihologic prezent frecvent în viața noastră.
De asemenea, somnul jocă un rol foarte important în managementul sindromului metabolic. Tulburările de somn și perturbarea tiparelor diurne modifică nivelul de cortizol, care apoi provoacă rezistență la insulină și afectează reglarea glucozei.
Metode de tratament în medicina funcțională
- schimbarea stilului de viață, care include adoptarea de obiceiuri nutriționale sănătoase și practicarea de exerciții fizice regulate.
- medicamente/suplimente care pot:
- reduce glicogenoliza, gluconeogeneza;
- scade absorbția glucozei din intestin.
- Dieta și rolul ei în sănătatea metabolică
Dieta este considerată bazaz în prevenirea și tratamentul tulburărilor legate de metabolismul glucozei și a rezistenței la insulină, iar alimentele au efecte majore asupra glicemiei postprandiale și asupra sănătății fizice generale.
Clasificarea alimentelor folosind metoda indicelui glicemic (IG) a fost dezvoltată pentru a arăta măsura în care acestea cresc concentrația de glucoză din sânge.
O dietă bogată în carbohidrați:
- produce hiperinsulinemie postprandială,
- promovează depunerea de calorii în celulele adipoase.
- determină creșterea în greutate prin senzația de foame crescută și încetinirea ratei metabolice sau ambele.
Nu numai carbohidrații determină secreția de insulină, ci și alimentele bogate în proteine. Adăugarea unei cantități mari de grăsimi la o masă bogată în carbohidrați crește secreția de insulină.
Din punct de vedere practic și din punct de vedere al impactului asupra organismulul este important să consumăm cea mai mare cantitate de hidrați de carbon la prânz.
De asemenea, este important de reținut că ceea ce consumăm dimineață la micul dejun are un rol foarte important asupra a ce răspuns ce generează organismul la mesele următoare. Deci, este recomandat ca la micul dejun să nu consumăm glucide rapid absorbabile, dulciuri, tocmai pentru a evita răspunsul exagerat de insulină pe termen scurt ca apoi să se instaleze hipoglicemia și automat consumul excesiv de alimente.
